Terapie prin Cuvinte

Suntem pe 24 mai și chipurile este ziua mea. Anul ăsta ziua mea devine mai mult despre tine decât despre mine și mai mult despre pierdere decât despre a fi împreună. Sau despre a fi împreună metafizic, acolo unde conștiințele noastre se unesc și unde o parte din energia mea se ține strâns de un firicel din energia ta și indiferent de unde în univers plutești, la firicelul ăsta nu o să renunțe niciodată.
Am făcut 29 ani într-un fel tare ciudat, că nu poți să împlinești o vârstă nouă tu minus un pic. Că dacă acel pic (adică o parte din tine) a murit, nu mai ești același tu. Și atunci cine mai împlinește suma aia de ani?
Poate asta învăț, să merg mai departe cu restul părților din mine care au rămas vii în absența ta, iar peste cea dusă odată cu tine, să plantez un copac care își va crește propria vârstă cronologică de aici înainte. Sau poate mai bine să plantez o dracenă, ca aia gigantică și superbă pe care ai ținut-o în ultimii ani lângă pat. Sau o tufă de maci. Macul ne cuprinde pe amândouă – floarea mea preferată din copilărie, floarea ta iubită ca adult.
Sau poate momentan ar trebui doar să îți mulțumesc, iar când termin de plâns, văd eu ce plantez. Să îți mulțumesc, normal, că doar cu tine am învățat să fiu om. Am învățat iubirea, joaca, supărarea, invidia și admirația, generozitatea, mersul pe bicicletă, alergatul, statul, înotatul, îndrăgostitul, graffiti-urile ilegalniție pe pereți. Împreună am învățat chiar să facem praf de stele din pietre sparte, mai știi?! Și încă câte și mai câte?! Inclusiv cacofonia asta sunt sigură că tot împreună am învățat-o.
După această plecare abruptă și agresivă, probabil voi mai fi învățat multe de la tine despre viață și cum să o trăiesc. Intens, cu multă dragoste și pasional, așa cum tu ai făcut-o, poate, cel mai bine. Dar asta mai încolo. Acum pot doar sa mă obsedez pe dispariția ta și să plâng. Și să îți fiu recunoscătoare în timp ce înghit în sec tot acest gust oribil de amar al prezentului.

P.S: dacă mi se mai permite o dorință de ziua mea, totuși, ce vreau cu cea mai mare disperare este să te mai regăsesc cumva, cândva și pe undeva.

P.P.S: nu am apucat să îți spun, dar cea de sus este poza mea preferată doar cu noi două.
Cealaltă este ultima noastră poză împreună. Tu poți să concepi că e ultima?