Terapie prin Cuvinte

De multe ori mă plâng și pe mine când te plâng pe tine.

Îmi amintesc ziua aia ciudată și traumatizantă când am aflat că ai murit. Mi-a sfâșiat inima. Am simțit că îmi bagă cineva un cuțit în creier și îl rotește acolo, în timp ce înnebunesc de durere. Știu, creierul nu are receptori de durere. Și totuși m-a durut groaznic. Atât de rău a fost. Nu am cuvinte să articulez.

Au fost câteva momente de care nu că mi-a fost foarte frică. Mi-a fost groază efectiv. Iar „groază” este încă un cuvânt prea mic.

Îmi amintesc de mine atunci auzind, trăind, văzând. Și retrăiesc scenele. Și mă apucă plânsul de milă gândindu-mă la ce am putut să trăiesc.

La morgă a fost momentul când eram cât pe ce să îmi pierd mințile. După ce am vorbit cu legista. A fost atât de rău, nici nu pot descrie. Este o poveste pe care o să o spun, poate, altădată. Acum am vrut doar să o las aici, să îmi stea pagina asta mărturie că suferința aia infinit-de-kilometrică a fost reală și că a fost a mea. Și că într-o măsură mare încă este a mea. Vine cu mine mai departe.

Te iubesc! Îmi e foarte dor de tine. Îmi pare groaznic de rău de mine.

Cu durere, dar și speranță, mi-aș dori să pot să îmi retrăiesc viața din plin la un moment dat. Nu doar sa rezist suferinței, ci să trăiesc-trăiesc această viață chiar mai mult decât înainte.

P.S: la dansuri am găsit un spațiu care mă umple cu vitalitate și mă suresictează din tălpi și până în creștetul capului. O să merg mai des după sărbători.