Terapie prin Cuvinte

Ziceam într-o postare anterioară că mă simt ca și cum învăț să exist din nou.

Uitându-mă în spate, sigur că asta s-a întâmplat. Exist. Exist în pofida a toate prin care am trecut, iar pentru mine asta se simte ca un mic miracol.

Mă mir că am ajuns pe uscat și că sunt doar zile când mă sparg în bucăți, iar în rest multe zile în care plutesc în derivă și câteva în care chiar trăiesc.

Mă surprinde și pe mine că totul a devenit atât de suportabil chiar și atunci când e groaznic.

Poate cā de fapt cum am ajuns la mal după tot timpul ăsta nu e pentru că s-a estompat pierderea. Dimpotrivă, a rămas la fel de mare.

Ce s-a schimbat e relația mea cu durerea. Am învățat să lucrăm în același departament chiar dacă nu ne avem la inimă. Și eu personal am învățat să o tolerez în doze mai mari și foarte mari.

Am învățat că e ok să mă zvârcolesc pe jos când nu mai pot, să plâng cu suspine, să dau un pumn în volan, să urlu și să mă plimb în cercuri. Și am învățat că atunci când mă simt așa de distrusă, asta e singura alternativă la disociere.

—————-

Bine, bine, dar acum intrăm în runda 2: de existat exist, dar cu trăitul de aici înainte cum fac? Cum pot să trăiesc-trăiesc?

Aceasta mi-e întrebarea.