Terapie prin Cuvinte

Și eu am impresia că au trecut 2 ani.

Au trecut 6 luni…

și tânjesc să te mai regăsesc cumva, cândva, pe undeva…

Au trecut 6 luni…

și durerea a-nceput să-și marcheze spațiul în viața mea.

Au trecut 6 luni…

și adunat, nu mai mult de o săptămână de zile în care eu nu am plâns că ai murit. Iar atunci că eram prea stoarsă să mai pot.

Au trecut 6 luni…

și îmi lipsești așa de tare… Îmi vine uneori să îmi fac scară către rai și să încerc să te apuc înapoi.

Au trecut 6 luni…

Și în absență, tot enorm te iubesc. Mai mult decât credeam că sunt capabilă ca om.

_______________________________________________

N.R: pe 2 noiembrie s-au făcut 6 luni de când am pierdut o parte din sufletul meu. 6 luni de când Ada a murit. Încă încerc să deslușesc ce o mai însemna să trăiești și să mori, iar daca de astea nu mai sunt sigură de nici una, sunt sigură de cele două dimensiuni care există acum în mine – viața și energia ei vs. suferința de și din moarte. Mă simt confuză.

Scriu de când am deprins abilitatea. Știu, sună aproape pleonasmic.

Scriu rar și inconsecvent, dar totuși constant.

Să scriu m-a ajutat și să fac sens din cele mai rele dureri, și să înmagazinez cele mai fericite momente. Și a cuprins toate celelalte experiențe dintre cele două dimensiuni.

–

Sunt tare curioasă printre ce cotloane ale minții mă va purta acest blog! Mi-am dorit de mult sa îl am, dar din motive de simplu om obișnuit (cum ar fi teama), am ajuns să îl pun într-un sertar prăfuit cu dorințe. Noroc că situația s-a schimbat acum.

Te-aș invita să mă citești și îți zic sincer că mi-ar plăcea să o faci. Totuși, să știi că blogul ăsta nu promite aproape nimic. Promite doar să fie atât timp cât există; mai promite o încercare de sinceritate emoțională și poate, de ce nu, și o tentativă de creativitate și o reflecție la speranță.

Ce se vrea a fi în prezent este o sublimare a vortexului de durere cu care m-am pricopsit de niște luni de la viață. Ce va fi de fapt, cine să știe?! Scopul este o chestie relativă. Vedem.