Terapie prin Cuvinte

Ieri s-a încheiat un ciclu de un an de când ai murit.

Și totuși, pomana am trăit-o ca și cum alaltăieri ai murit.

Timpul e o chestie foarte ciudată. Oare în altă dimensiune cum s-o simți?

Eu nu sunt o persoană matinală, motiv pentru care de ieri de la prânz am conchis că am o problemă cu pomenile.

De ce se întâmplă dimineața? De ce la 7:30-8?

După ce că trăiesc un rahat monumental, doamna Biserică s-a gândit să mă scuture și mai tare. Mă trezește de dimineață să îmi amintească din zorii zilei că e groasă, că am motiv să fiu tristă și că nu am decât să mă răscolesc mai multe ore.

Uneori în starea asta nu știu ce să fac prima dată – să îmi deschid ochii cu mâinile sau să plâng.

Înainte eram tristă. Acum sunt tristă și furioasă.

Hai, pa!

Partea bună este că pe oriunde o dai, dragostea noastră este la timpul prezent.

Îți mulțumesc că mi-ai oferit cea mai frumoasă și profundă relație de cea mai bună prietenă atunci când eram mici. Îți mulțumesc că mi-ai fost o soră și o prietenă foarte dragă atunci când eram mari. Și în primul și în primul rând, îți mulțumesc că m-ai iubit.

Îți mulțumesc pentru tot și inclusiv pentru anii în care nu a fost ce ar fi putut să fi fost. Una cu alta am crescut și am experimentat atât de multe tipuri de relații într-un singur loc, încât nu exagerez când zic că am fost două crenguțe crescute din același copac.

Am fost două petale ieșite din același bulb. Sau două frunze crescute din aceeași creangă. Sau chiar doi muguri care se sprijineau unul de celălalt și erau atât de la fel și atât de diferiți.

Pe lângă tine, m-am pierdut pe mine (și multe altele), dar azi hai să vorbesc și despre mine.

Nici nu mai știu cum se face asta. Nu știu nici ce să zic. În ultimul an m-au definit meseria mea și pierderea ta.

Cum aflu cine sunt eu azi? Mă tot gândesc la asta. Trimite-mi, te rog, un colet cu un indiciu mic. Și cu un pic de putere. Mai ales putere. Uneori abia merg pe picioarele mele.

Mi-am dat seama AZI (revelația lunii) că pentru a mă simți din nou bine în viața mea nu mai pot reveni la cine am fost. Cine am fost înainte să mori tu este dintr-o altă eră. Cine sunt nu se știe. Vom vedea.

Toată treaba asta cu revenitul seamănă mai mult cu o pasăre Phoenix. Mai mult cu o renaștere din rămășițele propri decât cu o revenire la propriu.

P.S: Mi-e dor de tine. Trimit îmbrățișări in univers să ajungă la tine oriunde ești!

Ziceam într-o postare anterioară că mă simt ca și cum învăț să exist din nou.

Uitându-mă în spate, sigur că asta s-a întâmplat. Exist. Exist în pofida a toate prin care am trecut, iar pentru mine asta se simte ca un mic miracol.

Mă mir că am ajuns pe uscat și că sunt doar zile când mă sparg în bucăți, iar în rest multe zile în care plutesc în derivă și câteva în care chiar trăiesc.

Mă surprinde și pe mine că totul a devenit atât de suportabil chiar și atunci când e groaznic.

Poate cā de fapt cum am ajuns la mal după tot timpul ăsta nu e pentru că s-a estompat pierderea. Dimpotrivă, a rămas la fel de mare.

Ce s-a schimbat e relația mea cu durerea. Am învățat să lucrăm în același departament chiar dacă nu ne avem la inimă. Și eu personal am învățat să o tolerez în doze mai mari și foarte mari.

Am învățat că e ok să mă zvârcolesc pe jos când nu mai pot, să plâng cu suspine, să dau un pumn în volan, să urlu și să mă plimb în cercuri. Și am învățat că atunci când mă simt așa de distrusă, asta e singura alternativă la disociere.

—————-

Bine, bine, dar acum intrăm în runda 2: de existat exist, dar cu trăitul de aici înainte cum fac? Cum pot să trăiesc-trăiesc?

Aceasta mi-e întrebarea.

1 martie anul trecut. Ne-am luat la revedere pentru ce s-a dovedit a fi ultima dată. Ne-am despărțit în piața centrală din Cluj. Ne-am pupat și ne-am luat în brațe. Ca de obicei, te-am simțit așa fragilă! Mereu când te îmbrățișam sesizam cât de delicată ești.

Îmi amintesc că eram îngrijorată pentru tine, că erai supărată perioada aia și că în același timp, eram entuziasmată că în sfârșit se aliniază astrele în viețile noastre și noi vom fi putut să ne vedem mai des. abia așteptam să te revăd. Ne-am spus că ne revedem în primăvară.

O oportunitate care nu a mai venit. Cine știe? Poate altcândva, altcumva.

Am intrat în săptămâna de foc.

Se face un an de când ne-am văzut ultima oară. Un an de când ne-am luat în brațe în Piața din centrul Clujului și ne-am zis “ne vedem de Paște la Potcoava”. Și nu ne-am mai văzut niciodată. Nici de Paște, nici în mai.

Și în forma asta nici că o să ne mai vedem vreodată.

Oare în alta o să ne mai vedem?

Ești bine acolo unde ești? Mai ești? Ce mai faci?

Mi-e atât de dor de tine…

În trecut dacă aveam o perioadă un pic mai rea așteptam cu nerăbdare să se schimbe anul. Sau să schimb eu vârsta. Îmi dădea un simbolic refresh mental.

În momentul ăsta doar doare ca dracu. Nu există buton de refresh. De undo nu mai zic. Nu pot nici să mă duc înapoi, nici să merg înainte, iar prezentul în care sunt mă doare foarte, foarte rău.

Oha acum! Pot să se învârtă cifrele cum or vrea ele pe calendar. Pot să îmi iasă riduri, fire albe. Pot să schimb 1000 vârste.

Atârn într-un limbo prost. Și fără rost.

Tu cum ai mers mai departe după ce a murit Iulian? Mi-ar fi plăcut să putut să fi vorbit mai deschis despre asta. Grea treaba cu emoțiile la noi în familie.

… şi să mai fim. Precum și să mai fiți. Și nu în ultimul rând, să mai fie.

Azi simt să îți scriu ceva.

Am tot încercat, am tot așternut cuvinte, începuturi de fraze și idei. Nu s-au legat.

Mă ia un doliu profund. Mi-e tare dor de tine.

Se apropie o aniversare teribilă. Nu acum, dar luna asta. 1 an de la ultima oară când te-am văzut. În viață.

Mi s-a strâns stomacul și mi s-a făcut greață când am scris propozițiile de mai sus. E cumplit.

Am plâns mult azi. Mă simt sfâșiată. Plâng mult în multe zile, iar și azi a fost greu tare.

Cum unii învață să meargă din nou după operații, eu încă învăț să exist. Tot din nou.

Sper că într-o formă sau alta mai ești și că ești bine unde ești!