Terapie prin Cuvinte

Aș vrea să pot să scriu ceva cu sens, dar nu știu ce. Sunt cufundată în disperare și întristare și nu pot să asimilez că nu te voi mai vedea vreodată. Cel puțin în lumea asta pământeană.

Ai făcut o agnostică miserupistă de cele ale după-morții să devină un minim de spirituală. Ca să nu zic: un disperat de spirituală.

Așa specială ai fost și așa iubită ești că dispariția ta mi-a schimbat o parte din direcția în viață. Și crede-mă că nu doar pe asta.

Am crezut că știu ce înseamnă trauma și suferința. Habar nu aveam! Să te pierd pe tine a zdruncinat și ultima fărâmă de neuron din mine.

Mă mir și mă bucur că am ajuns până aici și că în pofida durerii groaznice, pot în paralel și să apreciez viața pe care eu o mai am. Și din păcate tu nu. E groaznic. Ăsta este un lucru tare greu de înghițit – anume că oricât de sfâșietor ar fi că viața ta s-a terminat, să învăț să mă bucur că a mea continuă.

În primele luni nu am crezut că o să pot supraviețui. Am zis doar că o să fac tot ce pot să rezist și să sper că la un moment dat voi avea cum să îmi asum viața. Și că viața va putea să mă asume din nou pe mine. În primele zile eram absolut sigură că nu o să pot alege eu să mai trăiesc mai departe și că dacă voi reuși imposibilul ăsta, mă vor omorî șocul și durerea. Îți zic sincer că în primele zile am rămas în viață ca să nu îi traumatizez pe oameni și mai și, dar în primul rând că mi s-ar fi părut egoist să transform plecarea ta într-un eveniment despre mine. Voiam să ai parte de un rămas-bun frumos (în condițiile date) și să fii în centrul atenției în formă fizică pentru această ultima dată. Și voiam să fiu parte din această organizare, să contribui la felul în care urma să ieși complet din scenă.

Apoi am încercat să merg mai departe pentru oamenii pe care îi iubesc și care încă trăiesc. A fost o decizie grea pe care am învățat să mi-o asum în fiecare zi câte un pic.

Atât de greu…

Nici nu știu dacă am avut vreo coerență în ce am scris. E 20 noiembrie 2025, 2:23 dimineața și încă nu îmi vine să cred că 2 mai 2025 chiar a fost o zi reală.

Atât de zis.

Aș vrea să îți trimit o bomboană și să știu că o primești. Poate chiar să îți cumpăr o cafea de care îți plăcea ție. Să o sorbim încet, împreună, până la ultima picătură, timp în care să ne uităm la haine și să bârfim fete și băieți.

Aș vrea să fiu un atom care plutește pe sufletul tău și să îmi fac casă acolo, timp în care să ne purtăm împreună prin univers. Mi-e teamă că nu se poate.

Singura opțiune pe care mi-o lasă viața este să îți fac ție casă la mine în suflet și să te port cu mine pe pământ.

Aș vrea să știu unde ești. Asta aș vrea să știu așa de tare… Dar mai ales, aș vrea să știu că mai ești.

Aș vrea să te mai simt. Mai vino pe la mine din când în când! Nu știu cum este să existe viață, iar tu să nu mai fi.

Aș vrea să pot să scot ceva mai profund și mai cursiv din mine, însă toate care-mi ies sunt niște repetiții anoste cu dorințe pe care mi le plâng în sec. Mă simt blocată ca o casetă stricată. Sunt golită.

Și totuși, pe tine te iubesc atât de mult!

Suntem pe 24 mai și chipurile este ziua mea. Anul ăsta ziua mea devine mai mult despre tine decât despre mine și mai mult despre pierdere decât despre a fi împreună. Sau despre a fi împreună metafizic, acolo unde conștiințele noastre se unesc și unde o parte din energia mea se ține strâns de un firicel din energia ta și indiferent de unde în univers plutești, la firicelul ăsta nu o să renunțe niciodată.
Am făcut 29 ani într-un fel tare ciudat, că nu poți să împlinești o vârstă nouă tu minus un pic. Că dacă acel pic (adică o parte din tine) a murit, nu mai ești același tu. Și atunci cine mai împlinește suma aia de ani?
Poate asta învăț, să merg mai departe cu restul părților din mine care au rămas vii în absența ta, iar peste cea dusă odată cu tine, să plantez un copac care își va crește propria vârstă cronologică de aici înainte. Sau poate mai bine să plantez o dracenă, ca aia gigantică și superbă pe care ai ținut-o în ultimii ani lângă pat. Sau o tufă de maci. Macul ne cuprinde pe amândouă – floarea mea preferată din copilărie, floarea ta iubită ca adult.
Sau poate momentan ar trebui doar să îți mulțumesc, iar când termin de plâns, văd eu ce plantez. Să îți mulțumesc, normal, că doar cu tine am învățat să fiu om. Am învățat iubirea, joaca, supărarea, invidia și admirația, generozitatea, mersul pe bicicletă, alergatul, statul, înotatul, îndrăgostitul, graffiti-urile ilegalniție pe pereți. Împreună am învățat chiar să facem praf de stele din pietre sparte, mai știi?! Și încă câte și mai câte?! Inclusiv cacofonia asta sunt sigură că tot împreună am învățat-o.
După această plecare abruptă și agresivă, probabil voi mai fi învățat multe de la tine despre viață și cum să o trăiesc. Intens, cu multă dragoste și pasional, așa cum tu ai făcut-o, poate, cel mai bine. Dar asta mai încolo. Acum pot doar sa mă obsedez pe dispariția ta și să plâng. Și să îți fiu recunoscătoare în timp ce înghit în sec tot acest gust oribil de amar al prezentului.

P.S: dacă mi se mai permite o dorință de ziua mea, totuși, ce vreau cu cea mai mare disperare este să te mai regăsesc cumva, cândva și pe undeva.

P.P.S: nu am apucat să îți spun, dar cea de sus este poza mea preferată doar cu noi două.
Cealaltă este ultima noastră poză împreună. Tu poți să concepi că e ultima?

Și eu am impresia că au trecut 2 ani.

Au trecut 6 luni…

și tânjesc să te mai regăsesc cumva, cândva, pe undeva…

Au trecut 6 luni…

și durerea a-nceput să-și marcheze spațiul în viața mea.

Au trecut 6 luni…

și adunat, nu mai mult de o săptămână de zile în care eu nu am plâns că ai murit. Iar atunci că eram prea stoarsă să mai pot.

Au trecut 6 luni…

și îmi lipsești așa de tare… Îmi vine uneori să îmi fac scară către rai și să încerc să te apuc înapoi.

Au trecut 6 luni…

Și în absență, tot enorm te iubesc. Mai mult decât credeam că sunt capabilă ca om.

_______________________________________________

N.R: pe 2 noiembrie s-au făcut 6 luni de când am pierdut o parte din sufletul meu. 6 luni de când Ada a murit. Încă încerc să deslușesc ce o mai însemna să trăiești și să mori, iar daca de astea nu mai sunt sigură de nici una, sunt sigură de cele două dimensiuni care există acum în mine – viața și energia ei vs. suferința de și din moarte. Mă simt confuză.

Scriu de când am deprins abilitatea. Știu, sună aproape pleonasmic.

Scriu rar și inconsecvent, dar totuși constant.

Să scriu m-a ajutat și să fac sens din cele mai rele dureri, și să înmagazinez cele mai fericite momente. Și a cuprins toate celelalte experiențe dintre cele două dimensiuni.

–

Sunt tare curioasă printre ce cotloane ale minții mă va purta acest blog! Mi-am dorit de mult sa îl am, dar din motive de simplu om obișnuit (cum ar fi teama), am ajuns să îl pun într-un sertar prăfuit cu dorințe. Noroc că situația s-a schimbat acum.

Te-aș invita să mă citești și îți zic sincer că mi-ar plăcea să o faci. Totuși, să știi că blogul ăsta nu promite aproape nimic. Promite doar să fie atât timp cât există; mai promite o încercare de sinceritate emoțională și poate, de ce nu, și o tentativă de creativitate și o reflecție la speranță.

Ce se vrea a fi în prezent este o sublimare a vortexului de durere cu care m-am pricopsit de niște luni de la viață. Ce va fi de fapt, cine să știe?! Scopul este o chestie relativă. Vedem.