Săptămâna asta a fost destul de grea pentru mine. Activată de evenimente din jurul meu, creierul meu a rememorat obsesiv moartea ta și zilele de după.
Mi-am amintit ziua de la morgă și înmormântarea. Am crezut că mor de durere, Ada! În momentele alea, nu știam ce era mai rău: că aș putea să fac un infarct sau că aș putea să nu îl fac și să mă sfâșie durerea oricum. Mai rău ca după operație când m-am trezit înainte să îmi bage calmante în venă și tremuram de durere: simțeam că sunt înjunghiată de la un șold la altul, dar nu puteam face absolut nimic pentru a opri infernul. Trebuia să trec prin el oricum.
În fine… să o rezum! Când medicul legist se chinuie să nu plângă când te privește în ochi ajungi să îți dai seama de nivelul tragediei pe care o trăiești. E genul de moment care nu îți mai lasă portiță de evitare sau negare.
Ce să mai zic? Asta a fost…
Lasă un răspuns