Suntem pe 24 mai și chipurile este ziua mea. Anul ăsta ziua mea devine mai mult despre tine decât despre mine și mai mult despre pierdere decât despre a fi împreună. Sau despre a fi împreună metafizic, acolo unde conștiințele noastre se unesc și unde o parte din energia mea se ține strâns de un firicel din energia ta și indiferent de unde în univers plutești, la firicelul ăsta nu o să renunțe niciodată.
Am făcut 29 ani într-un fel tare ciudat, că nu poți să împlinești o vârstă nouă tu minus un pic. Că dacă acel pic (adică o parte din tine) a murit, nu mai ești același tu. Și atunci cine mai împlinește suma aia de ani?
Poate asta învăț, să merg mai departe cu restul părților din mine care au rămas vii în absența ta, iar peste cea dusă odată cu tine, să plantez un copac care își va crește propria vârstă cronologică de aici înainte. Sau poate mai bine să plantez o dracenă, ca aia gigantică și superbă pe care ai ținut-o în ultimii ani lângă pat. Sau o tufă de maci. Macul ne cuprinde pe amândouă – floarea mea preferată din copilărie, floarea ta iubită ca adult.
Sau poate momentan ar trebui doar să îți mulțumesc, iar când termin de plâns, văd eu ce plantez. Să îți mulțumesc, normal, că doar cu tine am învățat să fiu om. Am învățat iubirea, joaca, supărarea, invidia și admirația, generozitatea, mersul pe bicicletă, alergatul, statul, înotatul, îndrăgostitul, graffiti-urile ilegalniție pe pereți. Împreună am învățat chiar să facem praf de stele din pietre sparte, mai știi?! Și încă câte și mai câte?! Inclusiv cacofonia asta sunt sigură că tot împreună am învățat-o.
După această plecare abruptă și agresivă, probabil voi mai fi învățat multe de la tine despre viață și cum să o trăiesc. Intens, cu multă dragoste și pasional, așa cum tu ai făcut-o, poate, cel mai bine. Dar asta mai încolo. Acum pot doar sa mă obsedez pe dispariția ta și să plâng. Și să îți fiu recunoscătoare în timp ce înghit în sec tot acest gust oribil de amar al prezentului.
P.S: dacă mi se mai permite o dorință de ziua mea, totuși, ce vreau cu cea mai mare disperare este să te mai regăsesc cumva, cândva și pe undeva.
P.P.S: nu am apucat să îți spun, dar cea de sus este poza mea preferată doar cu noi două.
Cealaltă este ultima noastră poză împreună. Tu poți să concepi că e ultima?
-
-
Și eu am impresia că au trecut 2 ani.
Au trecut 6 luni…
și tânjesc să te mai regăsesc cumva, cândva, pe undeva…
Au trecut 6 luni…
și durerea a-nceput să-și marcheze spațiul în viața mea.
Au trecut 6 luni…
și adunat, nu mai mult de o săptămână de zile în care eu nu am plâns că ai murit. Iar atunci că eram prea stoarsă să mai pot.
Au trecut 6 luni…
și îmi lipsești așa de tare… Îmi vine uneori să îmi fac scară către rai și să încerc să te apuc înapoi.
Au trecut 6 luni…
Și în absență, tot enorm te iubesc. Mai mult decât credeam că sunt capabilă ca om.
_______________________________________________
N.R: pe 2 noiembrie s-au făcut 6 luni de când am pierdut o parte din sufletul meu. 6 luni de când Ada a murit. Încă încerc să deslușesc ce o mai însemna să trăiești și să mori, iar daca de astea nu mai sunt sigură de nici una, sunt sigură de cele două dimensiuni care există acum în mine – viața și energia ei vs. suferința de și din moarte. Mă simt confuză.
-
Scriu de când am deprins abilitatea. Știu, sună aproape pleonasmic.
Scriu rar și inconsecvent, dar totuși constant.
Să scriu m-a ajutat și să fac sens din cele mai rele dureri, și să înmagazinez cele mai fericite momente. Și a cuprins toate celelalte experiențe dintre cele două dimensiuni.
–
Sunt tare curioasă printre ce cotloane ale minții mă va purta acest blog! Mi-am dorit de mult sa îl am, dar din motive de simplu om obișnuit (cum ar fi teama), am ajuns să îl pun într-un sertar prăfuit cu dorințe. Noroc că situația s-a schimbat acum.
Te-aș invita să mă citești și îți zic sincer că mi-ar plăcea să o faci. Totuși, să știi că blogul ăsta nu promite aproape nimic. Promite doar să fie atât timp cât există; mai promite o încercare de sinceritate emoțională și poate, de ce nu, și o tentativă de creativitate și o reflecție la speranță.
Ce se vrea a fi în prezent este o sublimare a vortexului de durere cu care m-am pricopsit de niște luni de la viață. Ce va fi de fapt, cine să știe?! Scopul este o chestie relativă. Vedem.
